14 februarie! so what?

De vreo cativa ani la data asta aud ca se sarbatoreste ceva. Si de fiecare data ma gandesc ca marketingul nu e doar asa o idee (la randul ei rezultat al unei strategii de marketing:) ), ci chiar functioneaza uneori. Marketingul face si desface apoape totul…pana si dragostea. Marketingul a creat o sarbatoare a dragostei. Cred ca i se paruse insuficient de puternica fara o zi a ei, asa ca, in ajutorul “indragostitilor”, ca sa nu-si uite cumva statutul, au venit inimioare, bombonele, afrodisiace, cupidoni penibili, diplome... M-am uitat la stiri si am senzatia ca in Romania chiar se sarbatoreste. Cel putin mult mai mult decat aici, asta e sigur. Am vazut niste lucruri inspaimantatoare: cine cu mancaruri afrodisiace, inimioare, sejururi nu stiu pe unde, casatorii de proba, diplome de indragostiti... si am tras concluzia ca oamenii se leaga de cate ceva ca sa fie fericiti pentru cateva momente. Aici sunt cateva promotii pe la magazinele de cosmetice si cam atat (nici alea nu au avut mare succes!). Probabil pentru simplul motiv ca oamenii sunt mai pragmatici. De ce sa iubesc cu data fixa? De ce sa iubesc cand se iubeste si sa cumpar cadourile alea stupide? Poate am chef sa fac asta in fiecare alta zi, mai putin atunci. Asta inseamna ca nu iubesc sau ca iubesc mai putin? Am observat ca suntem un popor destul de atasat de chestiuni de-astea de corazón. Suntem mai sensibili parca si mai usor de fentat cu sarbatori create exact in scopul asta. Am sentimentul ca pentru a fi fericiti, oamenii cauta motive. Pentru a iesi din monotonie, cumpara inimioare si merg la restaurant pe 14 februarie. Se poarta altfel doar pentru ca asa zice calendarul. Ma intreb cati cred in asta si pe cati ii face cu adevarat fericiti iubirea la data fixa. Pana la urma n-ar fi nimic gresit nici sa iubesti si sa te exprimi la data fixa, dar nu in felul asta de prost-gust!!

Happy Valentine’s Day!

A fi sau a nu fi... de Dorobanti

Am citit astazi un articol al lui Tudor Chirila de pe blogul lui (asta pentru ca blogul lui Vladimir m-a trimis la el) Se numeste “De ce nu iubim femeile de Dorobanti?”. Chiar nu le iubiti? M-am intrebat. Sau sunteti ipocriti? Atunci ce le?, ca sa zic asa:). Stiu, stiu, ce raspundeti! :))

Ei bine, articolul asta m-a pus putin pe ganduri. Mi se pare interesant de observat care este resortul care ii face pe barbati sa aleaga o femeie sau alta. Mi se pare ipocrit sa spui ca nu iti plac “femeile de Dorobanti”, pentru ca intorci capul dupa ele si le dezbraci rapid din priviri (de altfel nici nu e prea greu, avand in vedere ca nu ai prea multe de dat jos). Mi se pare corect sa spui ca nu iubesti “femeile de Dorobanti”, pentru ca nu iubesti asa dintr-o data o femeie, ca este ea de Dorobanti sau nu. Mi se pare hazardat sa nu iubiti “femeile de Dorobanti”. Pana la urma orice femeie ar trebui sa aiba vocatie la asta.

Cine sunt ele? Tzatzele, la vedere, umflate artificial, cu sfarcurile luptand sa iasa la suprafata tricoului indoielnic. Cu bucile infasurate strans in blugii cu doua numere mai mici si picioarele infipte in cizme cu tocuri inalte, zice Chirila. Asta se vede. Mai departe probabil nimeni nu are curiozitatea sa afle nimic. Poate nu mai este nimic de aflat. Oamenii sunt insa imagini. Toti suntem imagini. Unii au insa o poveste interesanta in spatele imaginii, altii nu. Cu unii poti vorbi o viata intreaga fara sa te plictisesti, cu altii nu ai ce vorbi nici de la o cafenea de Dorobanti la urmatoarea.

Tind sa cred ca orice femeie care isi petrece viata la birou si nu pe Dorobanti, in asteptarea X5-ului in care spera sa fie copilot pentru totdeauna :)), are frustrarea de a nu avea macar pentru o zi doar preocuparea de a se machia, imbraca, parfuma, asa cum “femeia de Dorobanti” si-ar dori macar pentru o zi sa imbrace costumul office si sa discute cu un client, un contract important. Este paradoxul ala al lui Cioran Orice negativist tanjeste dupa un DA catastrofal. Este frustrarea aia ca ai putea fi altceva decat esti, atunci cand ceea ce esti nu este convingator in raport cu ceea ce ai vrea sa fii.

Pana la urma, cred ca important pentru oricare dintre cele doua este sa se simta bine cu ea insasi. Este armonia aia de a te uita in oglinda si de a fi mandra de ceea ce vezi. Daca te face mandra “cucerirea” din seara nu stiu care si ca ai bifat nu stiu cati cu nu stiu ce masini si ca ti-a luat iubitul bluzita x sau ca dimpotriva, ai independenta de a face cand, cu cine si ce vrei, de a spune da sau nu luand in considerare doar persoana celuilalt fara vreun alt accesoriu… este o chestiune de alegere. Asa cum tot o alegere este si cea pe care o face barbatul aflat in fata alternativelor. Daca nu femeia de Dorobanti, atunci ce?

Ars poetica. Fara poezie

N-am mai scris de foarte mult timp. Exista mai multe motive. Pe de o parte, viata mea nu se reduce la blogul asta, in sensul ca am de multe ori alte lucruri de facut si nu am timp sa scriu, iar pe de alta parte pentru ca n-am avut nimic de spus. Nu ca acum as avea…:)), dar acum am chef sa scriu! De curand am vrut sa sterg si blogul si contul de Facebook si tot ce ma expune public. Mi se pare putin injust si ca ne apare numele pe Google! Nu-mi plac explicatiile! Deocamdata m-am razgandit si…cum am chef sa scriu, scriu!!! Imi place sentimentul ala de a mi se face dor de ceva sau cineva. Il apreciez mai mult dupa. Scriu mai cu drag si mai cu pasiune cand am chef decat atunci cand scriu pentru ca a trecut ceva timp de cand nu am mai facut asta. Sper ca iese si ceva mai bun. Asta nu e obligatoriu insa.

Am fost intrebata de ce nu imi poularizez blogul, de ce nu il fac un blog comercial. Poate pentru ca sunt egoista?! (remember?). Poate pentru ca nu vreau sa ma citeasca oameni care citesc si au citit doar bloguri si Libertatea. Poate pentru ca nu am nimic de spus care sa intre in categoria “comercial” sau pentru ca am libertatea si relaxarea de a alege ce vreau si ce nu vreau pentru mine.

“Comercialul” asta este pentru bloguri ceea ce este “cool” pentru oameni. Am auzit cuvantul asta de mai multe ori pronuntat de un individ care pretizand ca vorbeste limbi straine spunea “ciu” referindu-se la cifra 2 in engleza (mi-a luat ceva pana am dedus!). Si baiatul asta se credea “cool”, facea lucruri “cool”. E o chestiune de atitudine, nu de eticheta de la tricou, nu de filmele la care te uiti, nu de locurile in care mergi. Asta imi aminteste de un citat pe care ce mi l-a scris profesorul meu de engleza in albumul din liceu: Charm is a sort of bloom on a woman. If you have it, you don't need to have anything else; and if you don't have it, it doesn't much matter what else you have. Si amintirea pe care mi-a lasat-o el acolo (care de altfel continua cu referire la persoane:) ) este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit vreodata si unul dintre lucrurile din care am invatat ca oamenii sunt dincolo de branduri, localurile pe unde si-au petrecut weekendurile, numarul de vizite de pe blog, fotografiile de pe Facebook sau numarul de prieteni din lista de mess rezultatul propriei lor deveniri si mai exact, rezultatul a ceea ce vor sa fie coroborat cu ceea ce pot fi. Eu nu vreau un blog “commercial”, nu e nimic de vanzare!

Franturi de prezent

Astazi este Ziua Unirii. Cum mi se facuse iar foarte dor de Romania, am pornit in dimineata asta laptopul pe un post romanesc si am asteptat sa vad hora unirii sau ceva care sa imi alimenteze dorul si dragul de Romania. Ghinion, insa! Am vazut niste discursuri deplorabile la care oricum nu am putut fi atenta, pentru ca m-am pierdut in demagogie. Am vazut niste oameni care se prefaceau (prost) ca le pasa. Si niste oameni care mureau de frig pe strada.

Apropo de asta, mi-e dor de zapada mare si alba. Aici nu ninge la fel. Ninge rar si parca altfel. Nu la fel de frumos. Am tot vazut nametii din Bucuresti si am simtit iar un dor palpabil aproape de copilaria mea, de studentie, de viata mea frumoasa, de perioada aia cand avea cineva grija de mine.

Aseara socializam cu niste italieni (sunt extrem de prezenti aici si in preajma mea, mirandu-se intodeauna cand spun ca nu sunt italianca) si nu imi vine nici acum sa cred cu cata inversunare spuneam ce tara minunata am eu si cat de grozav este Bucurestiul, chiar daca este urat. Bucurestiul macar traieste, indiferent cum o face, traieste! Nu este ca un tablou perfect, fara cusur, fara trairi.

Vineri mi s-a spus ca urmeaza sa jur luna viitoare in fata Curtii de Justitie a Uniunii Europene. Mi s-a parut ciudat ca nu am simtit nimic. Eu sunt fascinata de juraminte :)). Sau eram… pana sa fiu pusa in situatia de a face un juramant. Textul este cam asa (dupa cum mi-l amintesc): Jur sa-mi exercit cu deplina loialitate, discretie si potrivit constiintei, functia incredintata de catre Curtea de Justitie a Uniunii Europene. L-am citit, l-am retinut si apoi m-am gandit ca nu trebuie sa fac vreo gafa cand il voi spune. Nimic altceva! Imi dau seama ca suna oarecum pompos ce urmeaza sa fac, dar parca este asa o forma fara fond. Loialitate? Discretie? Constiinta? In indeplinirea functiei incredintate? Astea sunt lucruri pe care le ai sau nu le ai. Nu sunt legate de functii, ci de tine, ca om. Oare faptul ca voi spune pe de rost textul asta la nu stiu cate luni de cand sunt aici ma va responsabiliza mai mult? Ma va face sa lucrez mai bine?

De cand am luat examenul de Barou am asteptat juramantul. Mi se parea un moment extrem de important. Il asociam cu momentul cand la o nunta, in biserica, cei doi fac un juramant. Acum astept un juramant in care sa cred cu adevarat. Textul asta in care imi sustin loialitatea, discretia si constiinta nu ma convinge.

Cateva lucruri care imi plac si pe care m-am gandit sa le impartasesc cu voi. Probabil, multi dintre voi, care ati avut de-a face cu mine, le stiti deja.

Tot cu drag,
tot Oana