Pentru ca

Pentru ca ai obosit sa dai explicatii
Pentru ca totusi nu stii ce se va intampla maine, chiar daca pare totul de o banalitate obisnuita, asteptata
Pentru ca te intalnesti dupa ceva timp cu oameni pe care ii credeai de mult departe si care iti amintesc de tine si de viata ta de atunci
Pentru ca de aproape fiecare data in viata inimile nu bat in acelasi timp si in aceeasi directie
Pentru ca nu mai ai rabdare
Pentru ca te schimbi fara sa vrei si… iremediabil

Pentru ca esti legat de oameni si locuri
Pentru ca niciodata nu ai destul timp, cu toate ca stii ca permanent iti ticaie viata in urechi (probabil te-ai obisnuit si cu ticairea asta si mai ai nevoie de cate o sonerie sa te trezesti)
Pentru ca totul se intampla cu un rost si totul se compenseaza la final
Pentru ca niciodata nu le poti avea pe toate
Pentru ca intelegi dupa ceva timp cine si ce conteaza cu adevarat
Pentru ca singura iubire adevarata si neegoista este cea a parintilor pentru copii
Pentru ca obosesti sa sustii o imagine
Pentru ca ai dreptul sa alegi, dar esti obligat sa iti asumi rezultatul alegerii
Pentru ca oamenii care traiesc cu pasiune fac totul cu pasiune
Pentru ca esti dezamagit frecvent, cu toate ca nu mai ai asteptari mari
Pentru ca ai nevoie de repere si de puncte de sprijin

Pentru ca nu ai dreptul sa judeci

Pentru ca te-ai saturat de intrebari la care nu ai raspuns

Pentru ca a mai trecut un an

Pentru ca nu ti-e frica de sfarsituri, ci mai degraba de inceputuri

...de asta nu am concluzii!

Thinking about thinking of...

In ultima vreme am fost extrem de neglijenta, nu am scris nimic, deci nu am facut aproape nimic pentru mine, daca e sa facem legatura cu ceea ce spuneam pe la inceputuri.

Si pentru ca trebuia sa urmeze, iata ganduri noi la intamplare:
1. In ultimul timp ma simt foarte ciudat…asa cumva de parca eu si cu mine nu ne mai cunoastem deloc, ne intalnim zilnic asa din obisnuinta, fara sa mai avem neaparat ceva in comun.
2. Romancele vorbesc tare si sunt ingamfate. Am tot ezitat intre a scrie sau nu asta, am sters-o, dar pana la urma am lasat-o. Imi asum toate ideile, indiferent cum ar suna ele.
3. Evident ca exact in ziua cand ma imbrac in jeans si bluza simpla neagra trebuie sa merg la o petrecere pretentioasa de socializare! Evident ca ma obosesc si ma plictisesc asemenea petreceri cand zambesti frumos si socializezi cu oameni cu care oricum te intalnesti zilnic timp de cel putin 8 ore. Evident ca este abia inceputul complezentei.
4. A inceput isteria de Craciun. Este oarecum deprimant in conditiile date.
5. Ma scot din sarite oamenii incompetenti si lenesi! Mai ales cand asta inseamna ca trebuie sa muncesc eu mai mult. Dar ma enerveaza in egala masura si cei cu exces de zel, care fac totul si mai mult de cat li se cere doar pentru a parea utili in fata sefilor. Sunt convinsa ca acestia din urma observa si se amuza.

In memoriam

Ieri a murit Gheorghe Dinica. De cand am vazut ca era in stare grava, am tot sperat sa nu moara inca. Era unul dintre putinii actori romani cu adevarat mari si cel mai carismatic. Unul dintre putinii care imi placeau foarte mult si de care imi era tare drag. M-am indragostit de el iremediabil cand am vazut Filantropica. Acum nu mai este...

Inapoi in paradis(ul fiscal)*

M(V)-am obisnuit mai prolifica, dar am fost in concediu, am luat o pauza, am fost acasa. Am inceput articolul asta in trenul spre Bucuresti, in urma cu 24 de ore si il termin acum, in trenul spre Luxembourg. Este incredibil cum poti folosi orele astea si cate se pot intampla. Ascult o melodie pe care am primit-o si care mi-a devenit foarte draga si ma gandesc cum se termina fiecare bucatica de viata, cum faci un bagaj si pleci din nou. Si te intorci apoi. Dar niciodata la aceeasi lume. Chiar daca oamenii si locurile par aceleasi, totul se schimba, nimic nu sta pe loc.

“Sunt in concediu” (am fost, de fapt, dar reproduc exact formularea pe care am folosit-o). Pentru a-mi satisface umorul cinic, am tot folosit expresia asta, dupa care tineam sa explic cat de infiorator suna pentru mine. Mi-am dat seama ca s-a terminat partea frumoasa a vietii cand am avut de numarat cateva zile si de facut planuri. Si nu mi-am mai permis ca alta data sa imi iau ceva in plus sau sa vad mai tarziu ce si cum… le mai numara cineva o data cu mine… un sistem informatic (pentru a nu-l uri prea tare pe vreun om ce s-ar ocupa cu asta, probabil). Nu! Iti planifici cele cateva zile numarate la care ai dreptul intr-un an si cam atat…

M-am intors "acasa". "Acasa" e altul. E ca si cum ai merge din aproape in aproape. Adica plecand dintr-un loc in altul, "acasa" e cel pe care l-ai lasat in urma cel mai recent. Pentru mine acum, "acasa" inseamna Bucuresti.

Niciodata nu reusesc sa dau toate telefoanele pe care as vrea sa le dau si sa ma vad cu toti oamenii pe care vreau sa ii vad. Si niciodata nu reusesc sa plec fara sa imi para rau. Intotdeauna as vrea sa mai stau, sa ma simt ca apartin acelui loc, sa ma (re)integrez, sa ma simt atasata de ceva. Am un simt al proprietatii foarte dezvoltat, iar in momentul asta am marea problema ca imi lipseste obiectul proprietatii, asa incat simtul meu e in stare de veghe.

Ma simt mai in siguranta aici, dar ma simt mai eu acasa. Ma simt mai relaxata aici, dar imi lipseste diversitatea de acasa, adrenalina aia de care am eu nevoie. Ma simt mai calma, mai rabdatoare, mai umana. Acasa e bine sa nu exagerezi cu simtaminte de-astea pentru ca devii o victima sigura. Am insa o capacitate de adaptare exceptionala, asa incat ma adaptez rapid de la un mediu la altul. Ma simt prea fericita cand ajung in Romania. E o tara de oameni tristi, preocupati, ursuzi, incruntati, stresati. Pana si la asta ma adaptez. Imi mai pierd din buna-dispozitie cand ii vad pe toti ceilalti prost-dispusi. Am plecat si imi caut deja un nou bilet de avion. Sunt permanent intre doua lumi.

* scris in urma cu 24 de ore, in forma asta haotica, dar am ales sa il las asa, pentru ca eu fiind asa.. asta iese